Un film singular: „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”

de | Noi 18, 2015 | Știri | 0 comentarii

Criticul de film Călin Căliman a publicat în ”Contemporanul” un articol foarte detaliat despre filmul nostru. Redăm mai jos câteva pasaje din articol, iar dacă vreți să-l citiți în întregime, îl găsiți aici.

”Mi se pare important de relatat şi faptul că, după istorica premieră americană a filmului, primarul New York-⁠ului, Bill de Blasio, a decretat ziua de 5 iunie drept o zi internaţională a aromânilor, „Vlach/Aromaniam Cultural Preservation Day”.
Din mai multe puncte de vedere, filmul regizorului Toma Enache I’m not Famous, but I’m Aromanian (Nu hiu faimos ama hiu armân, Nu sunt faimos, dar sunt aromân) este un film singular, aparte. Dincolo de faptul că este primul film vorbit în aromână, filmul este singular şi prin prisma destinului său, ba chiar şi din perspectiva tematică, a subiectului său, sau din perspectiva stilistică, a modului de realizare. Ajung să vorbesc, iată, despre acest film cu mare întârziere (premiera bucureşteanCalin-afis-nr-03-2015ă a avut loc în octombrie 2013), dar, între timp, filmul a circulat prin multe ţări ale lumii (printre care Statele Unite ale Americii, Albania, Macedonia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Germania), a avut premiere şi în alte localităţi ale ţării, a repurtat premii la diferite confruntări internaţionale („Babel Film Festival” din Sardinia şi Festivalul filmului balcanic din Pogradret, Albania) sau naţionale („Premiul pentru originalitate în promovarea identităţii culturale” la F.I.E.F. Zlatna 2014 şi „Clacheta de aur” pentru Opera Prima, acordată de U.A.R.F.), deci s-⁠a aflat şi se află într-⁠o permanentă actualitate, la un an de la premieră s-⁠a lansat şi un D.V.D., în cadrul unui fastuos spectacol constănţean, iar în acest început de an 2015, respectivul DVD (în care filmul este subtitrat în şapte limbi) a fost lansat şi la New York. L-⁠am cunoscut, între timp, şi pe regizor, şi am înţeles foarte bine faptul că filmul, fără a fi o operă autobiografică, are multe tangenţe cu biografia autorului. Spun aceasta deoarece filmul relatează povestea unui regizor de film aromân, Toni Caramuşat, care câştigă un important premiu american pentru film documentar cu un scurt metraj despre poporul aromân. Neîndoios, acest Toni Caramuşat este un alter-⁠ego al regizorului Toma Enache, nu numai pentru că regizorul a simţit nevoia să interpreteze el acest rol, să se identifice, aşadar, cu protagonistul intrigii, ci şi pentru că realizarea unui film despre aromâni este şi visul său de o viaţă, dovadă fiind chiar acest Nu sunt faimos, dar sunt aromân (un film profund independent, produs de „La Steaua Fillm Studios”) . Lăsând la o parte deocamdată paralelismele reale dintre om şi operă, să privim mai de aproape acest film singular şi original care continuă tradiţia filmelor aromâne realizate de fraţii Manakia încă în perioada filmului pre-⁠sonor.
Chiar dacă în primele secvenţe ale filmului îl aflăm pe Toni Caramuşat într-⁠un moment tragic al existenţei sale (orbit, se pare temporar, el se află, prăbuşit, într-⁠un port maritim şi este recunoscut de un marinar), povestea vieţii sale este urmărită de la începutul periplului său mondial, când, împotriva voinţei tatălui său, a părăsit locurile sale natale dobrogene şi a pornit-⁠o în „aventura” americană, cu gândul realizării unui film despre cele „12 adevăruri fundamentale” privitoare la aromâni. Principalul „fir” narativ al filmului este aflarea unui al 13-⁠lea adevăr fundamental despre aromâni, drept pentru care eroul povestirii, regizorul Toni Caramuşat, după ce află, de la un personaj seducător, Iorgu, întâlnit într-⁠un hotel din Grecia, că din cartea poporului aromân lipseşte o jumătate de hartă, care conţine cel de al 13-⁠lea adevăr, şi care s-⁠ar putea afla la un personaj mitic, cu aură de simbol, Armânamea, porneşte, prin diferite ţări ale lumii, în căutarea acestei fete de vis, pe care, în visele sale, o întâlneşte nu o dată, într-⁠o peşteră (în astfel de secvenţe, spun asta într-⁠o paranteză, filmul se apropie, programatic, de arta naivă). Multe secvenţe din biografia eroului cinematografic devin elemente principale ale naraţiunii cinematografice: relaţiile încordate cu tatăl său sau acelea senine cu bunica şi sora sa de-⁠acasă, momentele euforice prilejuite de acordarea importantului premiu cinematografic american (flanarea pe „bulevardul stelelor hollywoodiene”, discursul de la recepţia înaltei distincţii ş.a.), amintita întâlnire din Grecia cu Iorgu, o adevărată comoară a tradiţiei aromâne, în general întâlnirile cu comunitatea armenească din diferite ţări ale lumii (o secvenţă de-⁠a dreptul emoţionantă fiind acel echipaj de avion alcătuit exclusiv din aromâni, menit să-⁠l însoţească într-⁠unul din zborurile sale), primirile entuziaste din diferitele ţări cu tradiţii aromâne (cu excepţia conflictului stârnit de prezentarea filmului său „acasă”, când, în urma confruntării cu o bandă de tineri inepţi şi agresivi, eroul orbeşte!), sau minunata întâlnire din realitatea cinematografică (nu din vis!) cu „fata de vis” Armânamea din final, când regizorul Toni Caramuşat, revenit pe pământ american (datorită marinarului care l-⁠a identificat în primele secvenţe ale filmului), îşi găseşte, cu totul şi cu totul întâmplător, „perechea”, sortită de bunica sa, şi totodată, recuperează jumătatea de hartă pierdută, într-⁠un anticariat aflat prin preajmă. Una dintre „moralele” filmului este şi aceea care spune că fericirea (sau adevărul, în funcţie de situaţie), se află, câteodată, „la doi paşi”, nu trebuie să baţi drumurile lumii ca s-⁠o găseşti. Din acest unghi de vedere, filmul regizorului Toma Enache se aseamănă cu capodopera regizorului japonez Kenji Mizoguchi Povestirile lunii palide după ploaie, unde personajele principale află, abia în final, după rătăciri şi experienţe dure de viaţă, că fericirea era lângă ei, în satul natal.
Dar tulburătoare în acest film, înainte de toate, sunt dăruirea şi devotamentul autorilor (regizorul Toma Enache şi scenariştii Toma Enache & Adrian Conerth şi Carmen Dîrvariu), al interpreţilor, pentru cauza aromână, ca şi para­le­lismele dintre regizorul din film şi regizorul din realitate, paralelisme care merg, nu o dată, până la confundarea celor două personaje. Încă o dată o spun, regizorul Toni Caramuşat nu este altcineva decât un alter-⁠ego al regizorului Toma Enache, şi această „potrivire” o simţi pe tot parcursul filmului, urmărind pasiunea şi îndârjirea personajului de a realiza un film despre adevărurile fundamentale ale aromânilor (ceea ce este, în ultimă instanţă, şi filmul Nu sunt faimos, dar sunt aromân!). Toma Enache, atât ca regizor cât şi ca interpret al rolului principal, face tot ce-⁠i stă în putinţă pentru a se identifica cu personajul său, devenind, totodată, un personaj ataşant, câştigând, adică, de partea sa, spectatorul, în toate acţiunile pe care le întreprinde. Forţând puţin demonCalin-foto-nr03-2015straţia, putem afla paralelisme între regizorul din film şi regizorul din viaţă, şi în modul în care, amândoi, încearcă (întrucâtva eroic!) să depăşească vicisitudinile vieţii sau ale artei (am în vedere, aici, şi dificultăţile financiare pe care le-⁠a avut de înfruntat regizorul independent Toma Enache – aflat, practic, la „mâna” sponsorilor – pentru a-⁠şi duce visul până la capăt). Personajul simbolic, „de vis”, numit Armânamea este interpretat de o actriţă de origine română, care a făcut carieră artistică şi politică în Statele Unite ale Americii, Diana Taylor (Croitoru). În rolul seducător – cum i-⁠am spus – al lui Iorgu, excelează un actor reputat de la T.E.S., Rudy Rosenfeld, iar Tanasi Caramuşat, tatăl regizorului din film, este interpretat de remarcabilul actor constănţean, Lică Gherghilescu Tanaşoca. Alte roluri principale ale filmuluii sunt interpretate de Teodora Calagiu Garofil (Haida Caramuşat, sora eroului), cântăreaţa Mara Panaitescu (în rolul cântăreţei Mara) şi Camelia Sapera (Tana, prietena Haidei Caramuşat), mai joacă în film, printre alţii, Brad Vee Johnson (naratorul), Tache Florescu (pilot de avion), Nicu Baturi (căpitanul Tega), Silviu Şaguna (Ianis), Anca Manolescu (judecătoarea), Geo Dinescu (Vanghea). O menţiune specială merită, cred, imaginea filmului, datorată directorului de imagine Alexander Sachs care conferă carate de adevăr atât secvenţelor din realitate, desfăşurate în multe ţări ale lumii, cât şi secvenţelor onirice, de vis (cum ar fi şi aceea în care eroul primeşte binecuvântarea tatălui său). Din „echipa” filmului au mai fîcut parte editorul Ruxandra Mihai, scenograful Iulian Bostănaru, sunetiştii Mihai Cazacu, Daniel Ana Mihail şi Marius Leftărache.
După cum am văzut, sau am lăsat să se înţeleagă, din multe puncte de vedere, filmul este singular în ansamblul producţiei naţionale. Aş adăuga câteva elemente concrete, care susţin această originalitate a filmului (şi a destinului său). Filmul a fost lansat în câteva ţări ale lumii (a avut premiere la Bucureşti – în 25 octombrie 2013 –, în Macedonia – la 14 martie 2014 –, în Statele Unite ale Americii – la 29 mai 2014 –, în Albania – la 6 septembrie 2014), a fost filmat în multe ţări ale lumii din Europa şi America (pe unde eroul a fost, mereu, pe urmele personajului simbolic numit Armânamea). Mi se pare important de relatat şi faptul că, după istorica premieră americană a filmului, primarul New York-⁠ului, Bill de Blasio, a decretat ziua de 5 iunie drept o zi internaţională a aromânilor, „Vlach/Aromaniam Cultural Preservation Day”. De asemenea, să consemnăm faptul că, în Germania, filmul a participat la „European Minority Festival”, un festival cu un motto de reţinut: „Filme mari ale popoarelor mici”. Dincolo de aceste alte câteva argumente concrete privitoare la caracterul singular al filmului, aş reţine, concluziv, o opinie a regizorului pe care filmul o susţine, prin întreaga sa desfăşurare şi prin mesajul său primordial: cel de al treisprezecelea adevăr pe care îl caută Toni Caramuşat (şi, implicit, Toma Enache, aş adă­uga) este un adevăr nu numai al aromânilor ci al tuturor celor care caută, speră, iubesc…”